Vantul imi batea azi in fata si nu intelegeam de ce...Sa fi fost oare pentru ca voia sa imi usuce lacrimile sau sa-mi umezeasca din nou ochii cand incepusem sa cred ca am uitat. Totusi am impresia ca era un zid ce ma oprea sa nu sufar mai mult, acel val al ignorantei care ma privea de anumite adevaruri dureroase, ascunde bine acele lucruri ce m-ar putea rani si mai tare. Insa ma intreb cum e mai bine? Sa nu stiu si sa ma roada toate aceste intrebari sau sa dau la o parte acel val cenusiu si sa descopar miezul suferintei mele ce ma macina de cateva secunde...minute...ore...zile sau...ani.
De cate ori o sa-mi mai promit ca nu voi mai repeta aceeasi greseala? Dar cineva undeva acolo are mereu grija sa imi demonstreze ca sunt inca destul de slaba pentru aceasta lume. Sa o parasesc nu am puterea. As vreo doar sa o schimb, toti vrem asta si acum imi dau seama ca daca am face fiecare cum isi doreste ar fi aceeasi suferinta, aceleasi dureri si aceleasi bucurii, caci fericirea mea poate cauza durerea altcuiva. As crea o nedreptate si nu as putea trai cu vina in suflet.
Sunt momente in care vad dincolo de sentimente, sunt momente in care parca un nod ma leaga de ceea ce e inauntrul meu si nu mai pot evada. As vrea ca mintea sa vrea altceva decat inima, dar parca s-au unit fara sa realizez si e greu sa le mai separ. E ca si cum as incerca sa despart doi magneti de poli opusi si sa-l intorc pe unul din ei.
De ce avem impresia ca lucrurile nu simt? Cu ce suntem noi mai presus decat ele?...Multi ar spune ca ratiunea, care de multe ori nici noi nu o detinem. Asta inseamna ca suntem lucruri? Off...cate intrebari, cate supozitii, cate si mai cate vor veni si mi-e teama sa trec mai departe si ma incapatanez sa raman in acelasi loc... Pe moment mi-am risipit gandurile si acum zboara duse de vant si vor reveni cand vor obosi de alergat si strapuns...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu